Dupa calatoria cu trenuri arhi-aglomerate in tinuturi peri-londoneze si metrouri ultra-aglomerate
din Londra, dupa coridoare infernale ce leaga trenuri- metrouri-aeroporturi,
m-a vizitat asa, un gand ca: “oamenii astia sunt rai!”. Primisem niste
ghionturi, niste coate, nu vedeam decat umerase grabite de toate felurile. Haine
de birou, haine de ploaie, haine sport, haine colorate, haine gri si negru…
nici o fata… toate umerasele astea se plimbau bramburite de ici-colo, aproape
fara viata.
Asa ca, mama mi-a spus o poveste. Iat-o.
A fost odata ca niciodata… un
soricel. Traia fericit in lumea lui si se porni intr-o zi asa, pe sub pamant,
incet-incet, din borta-n borta, din groapa-n groapa, intr-o lunga calatorie. Ce
minunatii! A dat chiar peste niste galerii de cartita, lungi ca zilele de post,
intortocheate si alambicate ca abia se descurca soricelul prin ele… dar le
admira, cu mare voiosie, nu vazuse el asa ceva pana atunci. Si tot mergea, din
borta-n borta si din galerie-n galerie, din sant in groapa, cat e ziua sa-i ajunga…
Cand, deodata,il izbi lumina… isi
imagina ca iesise la suprafata intr-un tinut al nimanui si asa crezu el, ca se
afla in Tara de Nicaieri, caci nu recunostea nimic. Mai auzise pe undeva de
tinutul acesta, niciodata nu si-l imaginase astfel. Dar marea sa mirare era ca
in jur se intindeau, cat vedea cu ochii… umbre. Pete negre, niste copaci
uriasi, stalpi umblatori. Ba erau picioare. Picioare, perechi-perechi, umblau
de colo-colo, inainte si inapoi, grabite-grabite. Unele mai faceau cate o
oprire, altele nu se opreau nicidecum, doar mergeau, mergeau. Si cum picioarele
astea aveau copite era in jur un vacarm nemaiintalnit. Lumina nu se mai zarea,
doar umbre si pete si picioare miscatoare. Se indeparta de la marginea gaurii
sale, cu gand sa inainteze. Era in dubiu, daca sa o faca ori ba… Dar, isi
spuse, cumva avea sa ajunga si el la lumina, strecurat printre atatea umbre nu-i
asa? Si soricelul inainta. Nu apuca sa se dezmeticeasca bine. Se trezi aruncat
cativa pasi inainte, picioarele cu copite patrulau pe langa el. Il zmuceau ba
la stanga, ba la dreapta. Unele copite ii treceau peste cap, fara sa- atinga,
altele il loveau de se rostogolea de-a berbeleacul metri mai incolo. Si soarele
tot nu se zarea. Apoi, isi dadu seama ca picioarele cu copite aveau si cozi.
Caci primise asa, in zbor, o coada paroasa drept in fata. Si atunci, fu
catapultat… drept in sus, in sus, si zari ceva lumina pentru o clipa. Si apoi,
poposi pe o spinare. De unde, mai inainta cativa pasi. Si ajunse intre 2
urechi. Soriceul nostru era deja intrigat. Aici ii placea mai mult. Reusea macar
sa respire mai bine. Dar soarele tot nu se zarea, era doar o lumina pala. Si
deodata, realiza ca vede ceva: in jurul
lui era plin de … magari. Picioare, copite, cozi paroase, urechi lalaite- erau ale
unor magarusi. Inaintau cum puteau ei; surprinzator, unii magarusi chiar
alergau, pareau speriati. Altii mergeau domol, in ritm natural de magarus.
Altii, mai putini, totusi, stateau. Si soricelul nostru isi dadu seama ca a
nimerit in Tinutul Magarusilor. Poate ca nu era nimic anapoda aici, asa cum i se
paruse la inceput, poate ca doar era altfel;
si, mai ales, magarusii astia erau mari. Mai mari decat el. Sigur ca nici nu
putusera sa-l vada. Precis, de aceea il calcasera in picoare, il rostogolisera
cu copitele lor, il lovisera cu cozile. Dar, deodata, i se facu mila de ei. Ar
fi vrut sa-i ajute: isi dadu seama ca magarusii acestia nu au chip. Nici nu puteai sa-ti dai seama daca sunt fericiti sau ba. Simti ca ar fi vrut sa-i ajute
sa vada si ei, soarele.
